Elba Timișoara. Căpitanii și maestrul

30 de ani s-au împlinit de când Timișoara a urcat în elita baschetbalistică și acolo a rămas. Mai 1987, turneu de promovare de patru echipe, la Arad: trupa antrenată de Mihai Bolcu și Dragoș Oprea, cu ”lunetistul” Costel Ilie căpitan de echipă, prindea unul dintre primele două locuri și urca în ceea ce atunci se numea ”Divizia A”, acum se cheamă ”Liga Națională”.

Cum a ajuns ELBA – Întreprinderea Electrobanat – să susțină baschetul din oraș este o povestea cu ștampila acelor vremuri apăsat pusă. O narează cel ce face parte și acum din club, Adrian Vermeșan.

În 1986, am fost obligați de directorul fabricii Elba, Margan, să preluăm echipa de baschet a orașului. Noi aveam echipă de fotbal în C, cu perspective, dar directorul ne-a chemat pe mine și pe președintele Asociației Sportive și ne-a transmis că nu e loc de întors, că vine de la primul secretar, care l-a amenințat că-l dă afară dacă Elba nu preia secția de baschet. La fel ne-a zis și nouă, că dacă ne opunem acelei sarcini, ne dă afară din fabrică. Degeaba i-am spus că noi nu știm nimic în materie de baschet, în afară de ceea ce vedeam la televiziunea sârbă

Adrian Vermeșan, actual director sportiv

După câțiva ani în care Elba a făcut doar să fugă de locurile care te duceau înapoi în ”B”, au încolțit primele semne de performanță. Bronz în 1994 și 1996, dar ”în ’94, trebuia să ieșim campioni, aveam cea mai bună echipă”, își amintește unul dintre marile talente ale Timișoarei, Alin Bîcov.

Vremurile s-au schimbat apoi în baschetul românesc: au început să apară stranierii, și pe teren și la șefia băncilor tehnice, iar profesorul Mihai Bolcu, cel ce a crescut atâtea generații de juniori timișoreni și a condus echipa de seniori în primul său deceniu din cele trei neîntrerupte în ”A”, s-a dat la o parte.

Cel mai recent deceniu a fixat Timișoara în categoria formațiilor cu nume și cu trofee. Totul a început cu finala pierdută de Cupa a României, din 2007, competiție pe care trupa de pe Bega avea să o câștige în 2010 și 2015, de fiecare dată sub comanda antrenorului Dragan Petricevic, dar au fost alte trei finale, două de campionat și una de Ligă a Europei Centrale.

 

Frăția celor cinci căpitani

O bună parte a celor care erau sub panou la promovarea din 1987 s-au întâlnit la un ”șpriț de vară” și o căruță de povești. Costel Ilie a venit tocmai din Germania, cu tot cu nedumeririle legate de momentul când a fost nevoit să părăsească echipa, despre care am scris deja și de care bănuiesc că nu a scăpat, deși a încercat insistent în acea după-amiază.

”La normele de control, care pe vremea mea se mai dădeau, mă rugau antrenorii ”să bag mare”, ca să-i trag și pe ceilalți colegi după mine. Cea mai importantă este pregătirea fizică. Dacă e bună, nici nu simți că joci, că faci efort, în timpul meciurilor”

Costel Ilie

El este omul cu pozele, cu decupajele din ziar, așa cum Dan Ionescu e cel ce-și amintește evenimentele cu precizie matematică. Mai mult decât atât, Ionescu este singurul care a profesat ca antrenor principal la nivel de seniori/senioare și chiar a obținut cel mai bun rezultat din istoria recentă a baschetului feminin timișorean, un loc al patrulea în prima ligă, cu o echipă ce-i purta numele. Danzio vine de la Dan Zenobiu Ionescu.

Sorin Ardelean are mereu o poveste de spus. Descoperit de profesorul Mihai Bolcu, el a plecat devreme la Steaua București, dar mai istorisește și acum momentul când patrula aproape că l-a luat din stradă pentru a-l duce la clubul militar. S-a întors la mijlocul anilor ’90 pentru a încerca să ia campionatul cu Timișoara, însă n-a fost să fie. ”Nu știu ce-aș fi făcut dacă nu mă descoperea dom’ profesor”, spune privind spre Mihai Bolcu. Ei, știe, și probabil că s-ar fi făcut actor. Are tot ce-i trebuie pentru asta: gesturi studiate, pauze bine gândite și, peste ele, ”un ceva” zeflemitor, departe de a te supăra, ci din contra.

Cu Alin Bîcov și Dan Păltinișanu nu numai că am stat la taclale de multe ori, dar am prins și câteva deplasări împreună. Sunt printre cei din urmă baschetbaliști produși de școala timișoreană și care au făcut mare performanță, au jucat pentru naționala de seniori a României.

”Normal, în ’94, noi trebuia să câștigăm campionatul, dar știți cum se proceda pe vremea aceea, cu Steaua, Dinamo. Mai era și Clujul, dar Dinamo a câștigat titlul, după ce ne-a furat foarte tare într-un meci la ei acasă, în semifinale”

Alin Bîcov

Cu Dan Păltinișanu poți împărtăși atâtea amintiri, că după-amiaza întâlnirii de 30 de ani este inevitabil scurtă. Este Dan baschetbalistul, Dan fiul fostului fotbalist, Dan tatăl, Dan antreprenorul și Dan amatorul de tenis. De data aceasta, am numărat finalele pe care le-a disputat ca jucător, chiar dacă mai toate pierdute. Rămâne însă marea bucurie din 2010, câștigarea Cupei României, prima din istoria baschetului timișorean la nivel de seniori.

Elba baschet promovare mai 1987
Elba Timișoara, mai 1987, chiar în sala din Arad, unde a obținut promovarea. Rândul de sus: Simion Martinov, antrenorul principal Mihai Bolcu, Victor Scalețchi, Octavian Isaicu, Zsigmond Bobroczky, Titus Becea, D. Biro, Dan Iosif Jumanca, antrenorul secund Dragoș Oprea, Rodica Armion Rândul de jos: Costel Ilie, Cristian Bota, Adrian Vermeșan, Dan Duțu, Mircea Pop, Ion Socol, Omar Ranisav

A lipsit Zsiga, ”uriașul cu suflet de copil”, cum i-am spus. Pe Zsigmond Bobroczky îl găsiți ușor în poză, este tipul cu un cap peste mulți dintre colegii lui, adică peste băieții de aproape doi metri înălțime. Mă gândesc că el a fost magnetul ce m-a atras spre baschet: eram ”într-a cincea” la ”Generală 19”, adică aveam și avea 11 ani, când profesorul Mihai Bolcu l-a găsit la Sighetu Marmației și l-a adus la Timișoara și la școala la care învățam. Vă dați seama ce senzație de ”waw” producea pe holurile școlii și în oraș, chiar dacă anglicismul ”waw” avea să aterizeze la noi trei decenii mai târziu.

Zsiga se află, pentru câteva săptămâni, în Statele Unite, acolo unde joacă fiul său în vârstă de 17 ani, după ce a fost deja legitimat și în Italia. Iar dacă Zsigmond a avut 2,17 metri la apogeu – ”bine crescut”, cum îi place să spună – Robert măsoară 2,31, este cel mai înalt baschetbalist din Europa, al doilea din lume, și a fost cooptat la Centrul Olimpic de pregătire, de la Geneva, Ohio, SUA.

 

Elba e istorie

Elba nu mai este implicată de cinci ani în lumea baschetului. În 2010, imediat după câștigarea Cupei, Consiliul Local și Consiliul Județean au găsit resursele financiare pentru implicarea la echipa de baschet, iar Elba ar fi rămas doar sponsor. Cum autoritățile nu au fost de acord ca particula ”Elba” să fie păstrată în titulatura echipei, motivând că suma oferită este prea mică, managerii fabricii au decis retragerea.

Și totuși, amfitrion al întâlnirii de 30 de ani a fost liderul sindical  de la Elba, Mircea Miclău, președinte al clubului vreme de cinci ani, inclusiv la momentul succesului din 2010, din turneul final al Cupei României, disputat la Sibiu. Totul s-a întâmplat din voința lui Miclău de a-i vedea pe băieți împreună, căci sprijinul și interesul SC Elba SA a fost egal cu zero. Și uite așa, încă un brand economic se desprinde de lumea sportului, cu șanse palide de a mai reveni vreodată.

3 gânduri despre „Elba Timișoara. Căpitanii și maestrul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s