VIDEO + FOTO / Muntele Mic, poveste de o zi

Ne-am strâns trei dintre cei ce lucrăm în weekend și ne permitem să fugim la un schi în timpul săptămânii. Ne gândim că într-o zi de luni nu vom sta la coadă la instalații, dar viața ne va arăta că o astfel de logică are și dezavantajele ei.

Timișoara-Muntele Mic nu e drum prea lung, mai ales că între Timișoara și Lugoj te poți bucura de un ciot de autostradă. Am ales ziua deplasării și după prognoza meteo, așa că elanul era la nivelul 100%. Mai cu o glumă, mai cu o știre de la radio, vremea trece repede. Bârfim și pe seama unei postării văzute cu o seară înainte, pe contul Facebook Muntele Mic Online, despre o răfuială între cel ce administrează respectivul cont și unul dintre proprietarii de instalații. Se lăsese chiar cu o agresiune: ”Dacă s-au supărat oamenii și nu mai deschid  astăzi?” zice într-o doară unul dintre noi. Râdem toți, dar nu e râsul nostru… Mai târziu, postarea a fost ștearsă, dar impresia tot rămâne.

În fine, ajungem. Nici nu apucăm să coborâm din mașină, că ne vânează ”omul cu tașca”. Taxă de parcare, 20 de lei. Parcare pe o suprafață îngustă unde a fost presărat pietriș și abia dacă s-a făcut un pic de deszăpezire. Mă duce gândul la Alpendorf, la ditamai parcările  asfaltate, cu doi-trei inspectori de parcare gata să te îndrume și cu … zero euro taxă. Gata; scutur din cap: fără comparații cu Austria, că-ți strici ziua înainte de-a începe!

  • Da’ repede ne-ați văzut, zice prietenul meu, Adi.
  • Păi dacă veneați ieri poate nu vă vedeam, că a fost ceață. Măcar are umor omu’. Să-ți dea bon ori chitanță, nici vorbă, nu fiți naivi!

Ne uităm spre pârtii și ochim telescanul, cel inaugurat sezonul acesta. Nu funcționează.

  • Telescaunul…?, întreabă Adi, întinzând sugestiv capul spre stânga, spre ceea ce ne închipuiam noi că va fi atracția zilei.
  • Eee, boieri mari, domni. Nu-i dau drumul.
  • Dar ieri a mers?
  • Nici ieri n-a prea mers. Vreo două ore. Știți, ceața… Doar în weekend îl pornesc.

Borlova 1. Una și bună, o pârtie și un teleschi avem pentru o zi întreagă. Ne echipăm, Ovidiu închiriază schiuri și clăpari, luăm pass-ul (cu vreo 20% mai ieftin decât în zilele când merg toate instalațiile) și-i dăm drumul. Trecem repede peste scurtimea pârtiei, ne bucurăm că măcar e lată și uităm chiar că trebuie să dai serios la bețe, sus, acolo unde se termină teleschiul. Nu că mai jos ar fi prea înclinată, dar când nu ai mai schiat de șase săptămâni, ”merge și așa”, vorba cântecului. Sau vorba românului?

Ne oprim la o bere, ne întoarcem pe pârtie și ziua trece cât ai zice ”schi”, mai ales că zăpada a fost perfectă. Surpriză plăcută, pârtia  se închide la 5.00 PM, nu la 16.00, cum scrie pe site. Adi și Ovidiu pleacă mai repede la restaurant, eu mai ”dau câteva ture”, că dacă mă lași pe pârtie, sunt ca jucăria aia trasă până aproape să i se rupă arcul.

 

Prietenii îmi sunt deja la masă, au comandat și pentru mine, așa că, acolo unde mi-am recuperat garanția pentru pass, întreb despre pensiunea și restaurantul X, despre mâncare. Omul strâmbă din nas și lucrurile îmi sunt mai clare decât dacă mi-ar fi răspuns într-o mie de cuvinte. ”Oricum acolo merg, că acolo sunt prietenii mei”, îi spun și-mi dau seama că întrebarea a fost pe jumătate inutilă, dacă nu chiar idioată.

Ajuns la restaurant, înțeleg că tipul de la pass are argumente pentru strâmbătură. ”Papa” este așa și așa, iar serviciile nici măcar la nivelul acela nu se ridică. Mâncarea trebuie s-o smulgi cu forcepsul, în ciuda faptului că suntem doar patru în restaurant: noi trei și un localnic ce vorbește la telefon în grai bănățean și nu are nici cea mai vagă intenție să comande ceva. Mă rog, poți  trece și peste astea când în tine zace o foame de lup, dar precis ți le vei aminti data viitoare când alegi restaurantul.

Citiți și: SCHIUL, (ÎNCĂ) UN PARIU PIERDUT

Ieșim de la masă și mai arunc o privire vechiului hotel, o ruină: o clădire ce nu a fost folosită niciodată, pentru că apa nu putea fi urcată la etajele superioare. În fața lui, crește o pensiune și sper din tot sufletul să aibă altă soartă.

La plecare, aproape s-a întunecat. Mă bucur că nu sunt eu cel ce conduce și că mă pot lăfăi pe bancheta din spate. Mai arunc o privire spre Borlova 1 și formulez concluzia zilei: iubesc prea mult schiul ca să mă mai gândesc că ”m-am dat” toată ziua pe o pârtie ce abia are un kilometru și 8% înclinație.

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto: fotografii personale și fotografii de pe contul Facebook Muntele Mic Online

 

2 gânduri despre „VIDEO + FOTO / Muntele Mic, poveste de o zi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s