Fotbal

„Mirceo, cum se spune merci în franceză?”

Naționala de fotbal a României juca în urmă cu o jumătate de veac un meci de fotbal în Franța. Era generația lui Răducanu, Sătmăreanu, Nunweiller, Dinu, Lucescu, Dembrovschi sau Dumitrache.

Căpitan al echipei și un adevărat lider era Mircea Lucescu. Anecdota spune că, la o plimbare pe străzi, neaoșul Rică Răducanu i s-ar fi adresat lui Luce, pe cel mai serios ton, în încercarea de a prinde un pic de franceză: „Mirceo, hai, că tu ești istețul echipei, cum se spune merci în franceză?”.

Mi-am amintit momentul cu ocazia unui interviu pe care i l-am luat lui Emeric Dembrovschi, cel mai bun om al României, la „Mondialul” Mexico 1970. 

Mircea Lucescu și Carlos Alberto, la Guadalajara, 10 iunie 1970, înaintea meciului România – Brazilia (2-3), de la turneul final al Campionatului Mondial

Ioan Chirilă făcea caracterizarea tricolorilor care ne-au reprezentat peste Ocean și scria în revista „Sport”:

LUCESCU… N-a fost în formă. A muncit mult… A încercat multe… N-a găsit un limbaj comun cu Dumitrache… Vogl spunea că Lucescu e „victima” nenumăratelor interviuri pe care le-a dat în calitate de căpitan, și care l-au „stors”… Nu este exclus să fie așa…

L-am provocat pe Dembo să comenteze afirmația. O contrazice și amintește că fostul jucător de la Dinamo era liderul și motorul echipei:

„El știa spaniolă, era căpitan de echipă și liderul nostru, era cel mai documentat și cel mai deștept. El și Dinu făceau comentariile, nouă, celorlalți, nu ne prea plăcea să dăm interviuri. Lui și lui Dinu le plăcea. Eeeii, nu se poate spune că era obosit… Era agitat tot timpul, să organizeze lucrurile, să fie totul bine. De exemplu, înaintea meciului cu Brazilia, s-a dus în piață să cumpere niște tricouri cu plasă. Noi, de acasă, aveam tricouri de joc de bumbac, în care ne sufocam, la temperaturile acelea de peste 40 de grade. Până și numerele de pe noile tricouri au fost vopsite acolo, în piață”

Cele mai bune performanțe ale acelei generații au fost calificarea la Campionatul Mondial Mexico 1970 (prezență la un turneu final după 32 de ani) și sferturi de finală în Campionatul European din 1972.

Peste decenii, Chirilă avea să scrie o carte despre Lucescu, apărută în două ediții, ambele pline de elogii. A doua a fost completată chiar în anul morții maestrului, 1999, și venea cu o adăugire: contractul pe care Il Luce l-a prins la Internazionale Milano. Ioan Chirilă nu a mai prins aventurile tehnicianul la Galatasaray, Beșiktaș, Șahtior și naționala Turciei:

„Mă gândesc la formidabilă cursă a vieții lui Mircea… Aici, la Milano, are un palazzetto oferit de club. Mobilă stil, covoare persane, lucrate numai de mână… Sigur, casa nu e a lui, dar ce importanță are? Acasă, la București, bunul gust e și mai prezent. E greu să-ți imaginezi că un fotbalist, care își duce viața între gazon și vestiar, printre prosoape ude, printre ghete pline de noroi asupra cărora se apleacă grijuliu, ca să curețe tot ce se adună între crampoane, are timp și pentru altceva decât pentru o halbă de bere după antrenament sau joc. Ca urmare a acestei comportări „anormale”, Mircea a fost supus deseori ironiilor în presă. I s-a reproșat, de pildă, odată, că pe noptiera lui din cantonament s-a aflat ediția bilingvă a poemelor lui Baudelaire (informația fusese furnizată în cadrul unui banal reportaj de antrenament). Deseori i s-a spus că a devenit căpitan al echipei naționale pentru că vorbește englezește (ca și cum asta ar fi fost o crimă)”

Ioan Chirilă, în volumul „Lucescu”, capitolul „Căruciorul cu salată”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s